Speranță la marginea orașului - Linda Greta Zsiga

Sunt o femeie de etnie romă care trăiește în Cluj-Napoca. Pe 17 decembrie 2010 ne-am pomenit evacuați cu forța din oraș, de pe strada Coastei, undeva deasupra de biblioteca Octavian Goga și transportați lângă groapa de gunoi.

Era iarnă, înainte de Crăciun. A fost cel mai trist Crăciun pentru sute de oameni forțați să trăiască de atunci încolo, departe de centrul orașului, printre gunoaie. N-am fost singurii. Și o mare parte cei din comunitatea Cantonului au fost evacuați în condiții similare cu ale noastre, din diverse zone ale orașului Cluj-Napoca.

Părea momentul să renunțăm. N-am făcut-o. Am început să ne organizăm, am creat o asociație prin care am început să ne cerem drepturile: să fim tratați în mod demn și uman, să ne putem muta înapoi în oraș. Ne-au sprijinit diverse alte asociații, oameni cu suflet mare, profesori universitari și mulți alții. Și-am pus osul la treabă.

Acum 15 ani, când am avut prima dată contact cu copiii din comunitatea Rampă, mi-am dat seama ei nu știu ce înseamnă visuri, nu știau ce înseamnă să-ți dorești ceva, nu au văzut un parc pentru copii, nu au avut acces la educație, nu au fost școlarizați. În acel moment am simțit o durere imensă pentru că mi-am dat seama că istoria noastră, a romilor, are urmări și încă sunt anumite familii, nu puține ci ba chiar foarte multe, care nu au reușit să se ridice la un anumit standard.

Am simțit că trebuie să fac ceva și am început să lucrez cu Asociația de Dezvoltare Intercomunitară Zona Metropolitană Cluj și am gândit un proiect-pilot, bineînțeles consultând comunitatea din Pata Rât. Sunt de fapt 4 comunități distincte: Cantonului, Dallas, Rampă și Coastei. Am identificat nevoile reale ale acestor comunități.

Copiii din comunitatea Rampă, care până în acel moment nu au avut acces la educație, prin proiectul Pata 1, au început să fie școlarizați și sprijiniți să aibă acces la educație, cu tot ceea ce era nevoie. Activitatea principală a proiectului a fost locuirea pentru că, eu consider, că fiecare persoană, indiferent de etnie, merită să aibă o locuință decentă și că locuirea nu ar trebui să fie un privilegiu, ci să fie un drept fundamental al tuturor.

Sunt o femeie de etnie romă care trăiește în Cluj-Napoca. Pe 17 decembrie 2010 ne-am pomenit evacuați cu forța din oraș, de pe strada Coastei, undeva deasupra de biblioteca Octavian Goga și transportați lângă groapa de gunoi.

Era iarnă, înainte de Crăciun. A fost cel mai trist Crăciun pentru sute de oameni forțați să trăiască de atunci încolo, departe de centrul orașului, printre gunoaie. N-am fost singurii. Și o mare parte cei din comunitatea Cantonului au fost evacuați în condiții similare cu ale noastre, din diverse zone ale orașului Cluj-Napoca.

Părea momentul să renunțăm. N-am făcut-o. Am început să ne organizăm, am creat o asociație prin care am început să ne cerem drepturile: să fim tratați în mod demn și uman, să ne putem muta înapoi în oraș. Ne-au sprijinit diverse alte asociații, oameni cu suflet mare, profesori universitari și mulți alții. Și-am pus osul la treabă.

Acum 15 ani, când am avut prima dată contact cu copiii din comunitatea Rampă, mi-am dat seama ei nu știu ce înseamnă visuri, nu știau ce înseamnă să-ți dorești ceva, nu au văzut un parc pentru copii, nu au avut acces la educație, nu au fost școlarizați. În acel moment am simțit o durere imensă pentru că mi-am dat seama că istoria noastră, a romilor, are urmări și încă sunt anumite familii, nu puține ci ba chiar foarte multe, care nu au reușit să se ridice la un anumit standard.

Am simțit că trebuie să fac ceva și am început să lucrez cu Asociația de Dezvoltare Intercomunitară Zona Metropolitană Cluj și am gândit un proiect-pilot, bineînțeles consultând comunitatea din Pata Rât. Sunt de fapt 4 comunități distincte: Cantonului, Dallas, Rampă și Coastei. Am identificat nevoile reale ale acestor comunități.

Copiii din comunitatea Rampă, care până în acel moment nu au avut acces la educație, prin proiectul Pata 1, au început să fie școlarizați și sprijiniți să aibă acces la educație, cu tot ceea ce era nevoie. Activitatea principală a proiectului a fost locuirea pentru că, eu consider, că fiecare persoană, indiferent de etnie, merită să aibă o locuință decentă și că locuirea nu ar trebui să fie un privilegiu, ci să fie un drept fundamental al tuturor.