Salvarea Naturii, între dreptate și absurd - Sandu Stermin
„Ce înseamnă să fii uman într-o lume care se autodistruge?” Alexandru Stermin ne provoacă să privim criza ecologică prin lentila filosofiei existențiale. Nu salvăm natura doar pentru viitor – ci pentru a ne păstra umanitatea.

Mi se pare fundamental nedrept că unele partide naționaliste și extremiste iau simboluri pe care le consideră parte din tradiție și folclor și le transformă într-un element al acestei identități naționale. Mi se pare absurd și nedrept pentru că tradiția și folclorul sunt, de fapt, transculturale. Vedeți, în această cămașă există elemente care vin din nordul Germaniei și din sudul Asiei.
Și ea este de undeva din apropiere de Sibiu. Pentru că, de fapt, asta înseamnă tradiția. Tradiția este ceva ce aparține întregii omeniri.
Dar nu am venit aici să vă vorbesc despre cum m-am îmbrăcat, ci despre faptul că mă simt total nepotrivit pe această scenă. Pentru că în domeniul în care lucrez, în relația existențială dintre om și natură, nu există dreptate. Vedeți, atunci când vorbim despre existență, prima întrebare existențială cu care ne confruntăm atunci când venim pe lume este „cine suntem?”
Este problema identității. Și în momentul în care simțim că am formulat-o și că știm ceva despre ea, ne dăm seama că ne alunecă printre degete și că deja suntem altcineva. Dincolo de asta, după ce știm cine suntem, încercăm să vedem cum e bine să fim, ce înseamnă starea de bine.
Și credem că e bine să fim așa sau altfel, există atâtea stări de bine în această lume. Iar atunci când avem impresia că știm cum se simte, și aceea ne alunecă. Dar pentru a fi bine, atunci când realizezi cum ar trebui să fii, începi să faci niște alegeri și trebuie să alegi între A și B. Și spui, ei bine, aleg B pentru că este cea mai bună opțiune, deci este corect să alegi.
Și alegi, iar abia după ce ai ales îți dai seama dacă ai făcut alegerea potrivită. Și de obicei, nu facem cele mai bune alegeri. Și asta este problema libertății noastre.
Dar pe măsură ce înaintăm în viață, oamenii încep să vină către noi și noi începem să mergem alături de ei. Pentru că, vedeți, ne naștem singuri, murim singuri și toată viața încercăm să facem parte din ceva mai mare decât noi înșine. Și la un moment dat îți dai seama că alegerile pe care le faci se intersectează și intră în conflict cu alegerile făcute de oamenii lângă care vrei să rămâi.
Și deodată îți este foarte greu să îți alegi alegerile sau să renunți la ele și să rămâi cu oamenii pe care i-ai ales. Și aceasta este și problema fundamentală a iubirii. Și câtă nedreptate există în iubire.
Iar după ce iei decizia pe care o consideri corectă, la un moment dat vezi că, oricât de mult ai ține la oameni și oricât de mult ai prețui lucrurile, ele dispar. Și nu poți face nimic în fața morții. Iar moartea este o altă problemă existențială.
Și după toate acestea te uiți înapoi și spui „ce este în neregulă cu această lume și cu această viață? Unde este dreptatea și care este sensul?”
Și atunci merg și stau în triburi ca să văd cum răspund oamenii la aceste probleme existențiale. Pentru că, vedeți, noi, dacă ne raportăm la natură din această perspectivă a existenței și vă pun câteva întrebări, veți vedea cât de nedrept este ceea ce facem. Și vă întreb din perspectiva identității, ce înseamnă să fii om atunci când știi că omenirea distruge atât de mult? Este starea de bine ceva individual sau este ceva colectiv? Cât de liberi ne simțim atunci când știm că alegerile pe care le facem distrug și ucid? Cum este să realizezi că faci parte dintr-o lume care, la fel ca tine, este fragilă și poate dispărea?
Și încă ceva. Cum realizăm că de la renaștere încoace am făcut tot ce am putut pentru progresul speciei umane? Și am investit mult. Ne-am dat sufletele, ne-am pus mințile laolaltă pentru generațiile care vor veni. Iar când ne uităm astăzi în jur, știți ce facem? Îi aruncăm pe cei care vin după noi într-un abis al istoriei pentru că această planetă se scufundă.
Și atunci, de pe acest mal al râului, le spun fraților mei: „sunteți absurzi. Tot ce faceți este absurd!” Iar de pe celălalt mal îmi răspund: „Da, și tu ești absurd!”



Nu vedeți că am depășit liniile roșii? Nu vedeți că populațiile speciilor sălbatice din America de Sud au scăzut cu 97%? Nu vedeți că vin El Niño și El Niña? Nu vedeți că nu mai există nicio șansă? Și că, de fapt, tot ce faceți este absurd? Că toți cei de acolo, voi, cei care vreți să salvați natura, împingeți o piatră la fel ca Sisif, știind că va cădea. Și asta nu are niciun sens. Și stau pe acest mal și, pentru că îmi place dialogul, mă uit la ei și îmi dau seama: „da, este absurd”.
Și atunci, mă duc la Biblia absurdului. La Camus. Și în mitul lui Sisif, Camus spune că există trei moduri în care ne luptăm cu absurdul.
Primul este acela în care ne sinucidem. Atunci când o persoană își dă seama că viața este absurdă, o cale este să iasă din viață. Când oamenii văd cât de absurd este tot ce facem în relație cu natura, mulți se sinucid.
Uitați-vă la această mișcare acceleraționistă. Acest acceleraționism care vine peste noi, asta face. Grăbește sfârșitul lumii.
Dincolo de asta, uitați-vă cât de mult consumăm. Ca și cum nu ar exista ziua de mâine. Și consumăm atât de mult pentru că simțim stres și anxietate.
Și atunci, unii dintre ei se sinucid. Eu nu vreau să fac asta.
Al doilea mod, spune Camus, de a ieși din această confruntare cu absurdul este sinuciderea filosofică.
Inventăm lucruri care ne fac optimiști. „Tehnologia ne va salva” sau „Pământul este o Gaya și are grijă de el însuși”
Hai să stăm liniștiți. Într-un fel sau altul, va fi bine. Vom supraviețui.
Aceasta este sinuciderea filosofică. Dar un alt al treilea mod, spune Camus, este să îți asumi acest absurd și să îl confrunți rațional. Și știu că ceea ce fac este absurd.
În momentul în care îți confrunți rațional absurdul, asta te face uman. Nu vreau să salvez natura pentru că cred că o să o salvez, nu. Vreau să salvez natura pentru că cred că asta înseamnă să fii om în această lume.
Și mai e ceva: în mitul lui Sisif, Camus spune că ar trebui să-l vedem pe Sisif fericit. Pentru că el știe că piatra va cădea de fiecare dată când o ridică. Dar alege să o facă.
Și alegând să facă asta, este liber. Și atunci cred că nu sunt nepotrivit pe această scenă, pentru că libertatea este o formă absolută de dreptate. Vă mulțumesc foarte mult!